Articole
Uniunea Europeana
Uniunea Europeană (UE, vezi şi nume alternative) este o entitate politică, so...
Tribunalul Functiei Publice/Civil
Tribunalul Civil/Funcţiei Publice (Civil Service Tribunal) a fost înfiint...
UNESCO
UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură...
Politica vamala
  Politica vamala constituie unul din elementele de baza ale Uniunii Europ...
Responsabilul European pentru ...
Autoritate independenta, infiintata in 2001, functionala din 2004, cu sediul la ...
Banca Centrala Europeana
  Banca Centrala Europeana (BCE) a fost infiintata in anul 1998, cu sase l...
Politica industriala
  Tratatul de la Roma nu prevedea crearea unei politici industrial comune ...
Combaterea fraudei
  Se estimeaza ca, din bugetul anual de peste 100 miliarde de euro, aproap...
Educatie, Formare Profesionala...
Desi politica in domeniul educatiei este decisa de fiecare stat in parte, membri...
Cercetare si inovare
  Principalul motiv pentru existenta unei actiuni europene in domeniul cer...

Iran

Iran, oficial Republica Islamică Iran şi cunoscut internaţional ca Persia până la 1935, este o ţară în Asia de sud-vest, situată pe coasta de nord-est al Golfului Persic şi coasta sudică a Mării Caspice. Din anul 1949, atât numele "Persia" şi "Iran" sunt folosite, cu toate acestea, Iran este utilizat pentru un funcţionari şi în contextul politic. Numele Iran este un înrudit de arian, şi înseamnă "teren de Aur".

Istorie

În sud-vest se dezvoltă între mileniile III î.Hr.-I î.Hr. regatul Elam, puternic influenţat de civilizaţiile mesopotamiene. La sfârşitul mileniului II î.Hr. pe teritoriul Iranului se stabilesc triburile indo-europene ale mezilor şi perşilor venite din nord (Iran="Ţara arienilor"). Regatul mezilor, constituit în secolul VII î.Hr, atinge apogeul în vremea lui Ciaxare (630 î.Hr.-584 î.Hr.). Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit tradiţiei, către anul 700 î.Hr., de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe al Mediei. Cyrus II cel Mare (559 î.Hr.-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii, transformă în numai 3 decenii Persia, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, etc.) Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Imperiul Persan (condus de dinastia Ahemenizilor) se întinde de la Indus până în Egipt, Asia Mică şi Tracia, eşuând însă în tentativa de îngenunchere a Greciei. Cucerit de Alexandru cel Mare (Alexandru Macedon) (334 î.Hr.-330 î.Hr.), Imperiul Persan dă naştere lumii elenistice, apoi devine nucleul regatelor Part (250 î.Hr.-226) şi Sasanid (226-651), 2 puternice state în permanentă rivalitate cu Imperiul Roman. Cucerit de arabi (635-651), Iranul adoptă islamismul, dar se desprinde treptat în secolele IX-X din Califatul Arab. Ismail I (1499-1524), întemeitorul dinastiei Sefavizilor, pune bazele unui nou stat Iranian centralizat, care ajunge la o remarcabilă strălucire sub Abbas I cel Mare (1588-1629). În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925) Persia cunoaşte o perioadă de declin, pierzând, în războaiele cu Rusia (1804-1813 şi 1826-1828), Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul de Nord şi Armenia de Nord cu Erevanul. În a II-a jumătate a secolului XIX, influenţa britanică şi rusă, devin predominante, cele 2 state împărţind Persia, prin tratatul din 1907, în 2 zone de influenţă. Sub dinastia Pahlavi (1925-1979), îndeosebi după al II-lea razboi mondial, este urmărită modernizarea structurilor economice, sociale şi politice, precum şi europenizarea instituţiilor, apelându-se la resursele oferite de exploatarea zăcămintelor de ţiţei care transformaseră Iranul într-unul din marii producători mondiali. Mişcările antiguvernamentale laice, dar îndeosebi religioase, generalizate în 1978 în majoritatea provinciilor, au ca urmare părăsirea la 16 ianuarie 1979 a ţării de către şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1941-1971), aliat fidel al S.U.A. şi preluarea puterii de către Consiliul Revoluţionar Islamic, în frunte cu ayatollahul Ruhollah Khomeiny, care proclama la 1 aprilie 1979 Iranul republică islamică. Noua Constituţie aprobată de un referendum la 2-3 decembrie 1979, transformă Iranul într-un stat confesional Islamic. Vechea dispută de frontieră în zona râului Şatt-el Arab serveşte în septembrie 1980 Irakului ca pretext pentru a ataca Iranul (Saddam Husein (conducătorul Irak-ului) dorind să anexeze regiunea iraniană, Kuzestan), îndelungatul conflict dintre cele 2 state (1980-1988) soldându-se cu grele pierderi în oameni (peste 1.000.000 de morţi iranieni) şi impresionante distrugeri materiale. Epuizanta confruntare se încheie în august 1988, prin acceptarea de către Iran a Rezoluţiei nr. 598 a Consiliului de Securitate al O.N.U., care prevede încetarea imediată a tuturor ostilităţilor. Criza ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran (1979-1981), duce la ruperea relaţiilor diplomatice americano-iraniene (7 aprilie 1980). După moartea imamului Khomeiny (3 iunie 1989), persoanele care s-au succedat la conducere Iranului au continuat şi continuă politica de distanţare faţă de statele occidentale şi de sprijinire a mişcărilor islamice militante din lume.

Relieful

Iranul de nord, situat la sud de Marea Caspică (unde altitudinea coboară 28m sub nivelul Oceanului Planetar), este străbătut de un lanţ muntos îngust, dar foarte înalt, Alborz (Elburz), care primeşte peste 1.200 de precipitaţii anual, şi care se pierde treptat spre graniţa cu Afganistanul. Culmile munţilor sunt acoperite cu zăpadă tot anul. Cele mai înalte vârfuri sunt Damavand (5.671m), situat la nord de Teheran, Sabalan (4.880 m), la nord-vest de Teheran şi la sud de Tonkabon. În această parte a ţării, pajiştile naturale şi pădurile ocupă mari suprafeţe. În ţinuturile de la nord de Elburz, terenurile agricole sunt utilizate îndeosebi pentru cultura cerealelor, plantaţii de ceai şi orezării. Resursele forestiere din ţinuturile Mazandaran şi Guilan, constituie materie primă pentru întreprinderile de prelucrare a lemnului de la Asalem şi Neka. Ţârmul Marii Caspice, cu plajele lui de nisip şi peisaj pitoresc, se numără printre cele mai căutate locuri de odihnă şi turism din Iran. Aspectul peisagistic este foarte impresionant. Teritoriul Iranului are forma unui pătrat distorsionat, de parcă ar fi fost pus la topit şi lăsat apoi să se întărească din nou. În marginea vestică, de la graniţa cu Turcia şi până la Golful Otoman, se întind Munţii Zagros, care formează o limită atât de evidentă, încât unii geopoliticieni îl consideră adevărata frontieră a lumii occidentale. Totuşi monumentele istorice iraniene se înşiră până departe pe ambele laturi ale acestui lanţ de munţi. Vârful cel mai înalt, Zard Kuh-e Bakktiari, are 4.309 m altitudine. Marginea sudică a munţilor este tivită de coasta zimţuită a Oceanului Indian. Datorită abundenţei calcarului şi a altor roci solubile, în Iran se află numeroase peşteri, care constituie puncte de atracţie şi posibile obiecte de studiu, atât pentru pentru turiştii obişnuiţi, cât şi pentru cei pasionaţi de speologie. Cele mai renumite peşteri se află în Azerbaidjan, în Kurdistan, în apropiere de Hamadan, în provincia Esfahan (Isfahan) şi în împrejurimile Teheranului.

Economie

Rapida dezvoltare economică a ţării în deceniile VII-VIII, în declin în deceniul următor şi în refacere în prezent se datorează, în principal, exploatării şi prelucrării petrolului, care asigură 1/5 din produsul naţional brut (PNB) şi cvasitotalitatea exporturilor (peste 90%). Având mari rezerve de petrol, Iranul şi-a sporit producţia în ultimii ani tinzând să redevină unul din principalii producători şi exportatori mondiali în domeniu, cum era înainte de 1980. Posedă importante capacităţi de rafinare a petrolului a căror extindere o vizează. Are imense rezerve de gaze naturale, tot mai mult valorificate. În prezent (mai 2008), Iranul este al IV-lea producător de petrol din lume.

Industria prelucrătoare, relativ diversificată (îndeosebi rafinarea petrolului, chimică, metalurgică, textilă, alimentară), suferă din lipsă de energie electrică şi forţă de muncă. În prezent Iranul încearcă dezvoltarea unui ambiţios proiect energetic pe baza construirii unor centrale atomoelectrice. Acest proiect este puternic contestat de S.U.A şi alte ţări occidentale pe motiv că se încearcă de fapt dezvoltarea unui proiect nuclear militar de realizare a armei nucleare (încercări declarate de altfel de către autorităţile statului iranian). Agricultura concentrează încă o bună parte a populaţiei active (2/5) şi asigură 1/5 din PNB, principalul sector fiind producţia vegetală. Se cultivă îndeosebi grâu şi orz (aproape 3/5 din suprafaţa cultivată), de asemenea orez, sfeclă de zahăr, trestie de zahăr, bumbac şi alte plante. Există plantaţii arborescente de curmali, smochini şi citrice. Balanţa comercială a ţării este deficitară.