Republica Populară Chineză este cel mai întins stat în Asia de Sud-Est şi cel mai populat stat din lume.

Istorie

Istoria Chinei, după cronicile antice, începe 3300 ani în urmă. Studiile arheologice moderne au demonstrat existenţa unei orînduiri primitive avansate cultural şi economic între anii 2000 şi 2500 î. e. n. în ariile rîulul Huang He în nordul Chinei. Secole de migraţie, amalgamare, asimilare şi dezvoltare a populaţiei din această regiune a dus la formarea unei sistem distinctiv de scriere, un corpus filozofic, artistic autentic şi o organizare politică, care în zilele noastre se numeşte civilizaţia chineză.

Politică externă

Republica Populară Chineză menţine relaţii diplomatice cu aproape toate statele lumii. În 1971 RPC a devenit unicul reprezentant cu denumirea "China" în Naţiunile Unite şi unul din cei 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Politica "unui stat chinez" a dus la legături diplomatice numai cu ţările care recunosc dreptul Chinei asupra insulei Taiwan. China a jucat un rol important în crearea zonelor de comerţ liber şi stabilirea unor tratate de securitate cu vecinii săi din regiunea pacifică. China este membru fondator a EAS ( East Asia Summit), la care participă India, Australia şi Noua Zelandă, şi a Organizaţiei de Cooperare Shanghai cu Federaţia Rusă şi republicile asiatice din fosta URSS. Politica externă a Chinei se bazează pe conceptul "convieţuirii paşnice", deşi de-a lungul istoriei moderne au fost inregistrate conflicte cu state străine (e.g. bombardarea Ambasadei RPC în Belgrad şi incidentul cu avioanele SUA ce spionau teritoriul Chinei în 2001). Relaţiile cu Japonia au fost încordate din 1945, după ce Japonia a refuzat să accepte responsabilitatea pentru atrocităţile din timpul Războiului Mondial. Disputele teritoriale interne au dus la Războiul Sino-Indian în 1962, conflictul Sino-Sovietic din 1969, şi Războiul Sino-Vietnamez din 1979. Urmînd o politică de diplomaţie rezervată, China încearcă să combine o creştere economică stabilă cu participarea activă în diverse organizaţii regionale şi mondiale.

Climă

Cea mai mare parte a Chinei se află într-o zonă moderată, cu anotimpuri distincte. Există diferenţe de climă care se datorează musonilor, extinderii suprafeţelor de uscat şi diferenţelor considerabile în altitudine. În timp ce în China centrala şi de sud-est este, în general, cald şi umed, în nord şi nord-est este relativ uscat.

China ajunge până la 35° latitudine, fapt care produce o mare variaţie în ceea ce priveşte climatul regional. În multe zone, vara este fierbinte şi ploioasă, cu un mare grad de umiditate, şi iarna este uscată. În China de nord, mai mult de 80% din precipitaţii cad în lunile de vară, dar numai 40% din precipitaţiile anuale au loc în China de sud în aceeaşi perioadă.

În China de sud-est, în timpul anotimpului ploios, perioada iulie-septembrie, au loc taifunuri frecvente. La nord de Chang Jiang (Râul Yangzi) iarna este extrem de rece.

Partea de nord-est are veri fierbinţi şi uscate, şi ierni lungi şi reci. Verile din zonele deşertice din Xinjiang şi Mongolia interioară sunt, de asemenea, fierbinţi şi uscate, iar iernile reci şi uscate. În China centrală, verile sunt fierbinţi şi umede, cu multe precipitaţii în lunile de sfârşit de vară. În regiunile joase din Yangzi, iarna este într-un fel mai blândă decât în zonele centrale ale Chinei, cu munţii loess, sau în Sichuan, care este înconjurat de munţi. În regiunile din jurul Beijing-ului, Xi’an şi Zhenghou, se pot isca furtuni de nisip iarna şi primăvara.

În podişul Tibet-Qinghai (altitudinea medie: 4000 m), vara este scurtă, moderată şi caldă, în timp ce iernile pot fi extrem de reci: nu prea sunt precipitaţii în timpul anului şi diferenţele de temperatură zi/noapte sunt mari. Un climat blând, cu veri calde şi ierni răcoroase predomină în general în podişul înalt Yunnan-Guizhou; aici nu prea sunt precipitaţii şi îngheţurile sunt rare.

China centrală are o climă subtropicală. Ploile cad regulat de-a lungul întregului an; verile sunt lungi, umede şi călduroase, iar iernile sunt scurte, cu temperaturi mai scăzute.

China încadrează o mare varietate de forme de relief şi varietate corespunzătoare de resurse naturale. În general, cele mai mari înălţimi de pe teritoriul Chinei se găsesc în vest, unde se află unii dintre cei mai înalţi munţi de pe Pământ. Trei dintre aceştia, munţii Tien Shan, Kunlun şi Qinling, datează din perioada Paleozoică de ridicare muntoasă (orogeneză), care a început în perioada Carboniferă şi s-a terminat în perioada Permiana, când toate porţiunile de pământ ale Terrei s-au unit pentru a forma un singur supercontinent, Pangaea. Munţii Himalaya, sunt de origine mai recentă. S-au format când sedimentele odată depozitate într-o mare mezozoică, numite “tethys”, au fost strânse într-un loc şi ridicate la suprafaţă datorită coliziunii Indiei cu Eurasia, eveniment ce a început în timpul epocii Oligocene a perioadei Tertiare, în urmă cu aproximativ 40 milioane de ani. Numeroasele tipuri de munţi ale ţării închid o serie de platouri şi bazine, care furnizează o considerabilă sursă de apă si resurse minerale. Varietatea de tipuri climatice, de la subpolară la tropicală şi incluzând mari zone alpine şi deşertice, suportă o magnifică viaţă animală şi o deosebita floră.

Economie

Populaţia

Mai mult de o cincime din totalul populaţiei Pământului trăieşte în China. China a dat naştere celei mai vechi civilizaţii din lume şi are o istorie ce datează din urma cu 3500 de ani. Numele chinezesc “Zhong Guo”, care desemneaza denumirea ţarii se traduce astfel: “Zhong”-mijloc, “Guo”-ţara, numindu-se astfel "Tara de mijloc" , o referinţă la credinţa chinezească în care se spune ca ţară era centrul geografic al Pământului şi singura civilizaţie adevarată. In secolul al XIX-lea, China a devenit o naţiune slabă din punct de vedere economic şi politic, dominată de puteri străine.

Prima masurare a numărului populaţiei după preluarea statului de către comunişti a avut loc în 1953. La acea data, populaţia Chinei era de 582.600.000 locuitori. La cea de-a doua măsurare, care a vut loc in 1964, s-a arătat o creştere până la 694.580.000; la cea de-a treia , în 1982, măsuratorile au arătat o populaţie de 1.008.180.000 (fără Hong Kong, Macau şi Taiwan), făcând din China primul stat care a trecut pragul de un miliard de oameni. Intre 1953 si 1997, rata mortalitatii a scăzut de la 22,5 la aproximativ 7 la 1000 de locuitori; rata natalităţii a scăzut, de asemenea, de la 45 la 1000 de locuitori in 1953, la aproximativ 16,4 in 1997. Ca rezultat, creşterea numărului de oameni s-a micşorat de la 22,5 la mie, în 1953, la 0,9 la mie in 1997. Chiar şi în aceste condiţii, China tot inregistrează o creştere anuală a populaţiei de aproape 11 milioane de oameni.