Organizatia Internaţională a Muncii a fost fondată în 1919. În contextul negocierilor de pace de după încheierea primului război mondial, Conferinţa de Pace din 1919 a stabilit o Comisie a legislaţiei internaţionale a muncii. Comisia a adoptat un text, care la 11 aprilie 1919 a devenit parte a Tratatului de Pace de la Versailles. Cu unele modificări, acest text reprezintă şi astăzi Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (en).

Filozofia şi misiunea noii organizaţii internaţionale rezulta din preambulul Constituţiei, care prevede că pacea univesală nu poate fi întemeiată decât pe baza justiţiei sociale, iar neadoptarea de către o naţiune a unui regim de muncă cu adevărat uman, împiedică eforturile celorlalte naţiuni, doritoare de a ameliora situaţia lucrătorilor în propriile lor ţări.
 
OIM a devenit o agenţie specializată a ONU din 1946.
 
OIM are o structură tripartită, care aduce împreună reprezentanţii guvernelor, patronatelor şi sindicatelor, în condiţii egale, pentru a discuta chestiuni legate de muncă şi politică socială.
 
Politicile OIM sunt fixate în cadrul Conferinţei Internaţionale a Muncii, care are loc în fiecare an, adunând toţi constituenţii. Conferinţa adoptă noi standarde internaţionale în domeniul muncii, planul de activitate al OIM şi bugetul.
 
Între sesiunile Conferinţei, OIM este coordonat de Consiliul de administraţie, care este compus din 28 reprezentanţi guvernamentali, 14 reprezentanţi ai pantronatelor şi 14 reprezentanţi ai sindicatelor.
 
Secretariatul OIM este asigurat de Biroul Internaţional al Muncii, care are sediul la Geneva, în Elveţia şi are birouri în mai mult de 40 de state.
 

STANDARDELE INTERNAŢIONALE ÎN DOMENIUL MUNCII
 
Standardele internaţionale în domeniul muncii sunt instrumente juridice elaborate de către constituenţii OIM (guvernele, angajatorii şi sindicatele) care stabilesc principii şi drepturile muncii. Acestea sunt fie convenţii, care sunt tratate internaţionale obligatorii dacă sunt ratificate de statele member, sau recomdări, care servesc ca nişte ghiduri neobligatorii. În multe cazuri convenţiile stabilesc principiile de bază care să fie implementate de statele care le ratifică, în timp ce recomadările suplimentrează convenţiile asigurând ghiduri mai detaliate referitoare la modul în care acestea trebuie aplicate.
 
Convenţiile şi recomadările sunt elaborate de reprezentanţii guvernelor, angajatorilor şi lucrătorilor şi sunt adoptate de Conferinţa Internaţională a Muncii care se desfăşoară în fiecare an. Odată ce un standard este adoptat, statele membre, conform Constituţiei OIM, trebuie să le supună autorităţilor competente (Parlamentului). În cazul Convenţiilor, acesta înseamnă pentru ratificare. Dacă o convenţie este ratificată, în general aceasta intră în vigoare pentru acel stat de la data ratificării. Statele care au ratificat convenţiile se obligă să aplice convenţia în legislaţia şi practica naţională şi să trasnmită rapoarte privind aplicarea acesteia la intervale regulate. Dacă este necesar, OIM acordă asistenţă tehnică. În plus, pot fi iniţiate plângeri împotriva statelor care încalcă o convenţie pe care a ratificat-o.
 
CONVENŢIILE FUNDAMENTALE
 
Consiliul de administraţie al OIM a identificat 8 convenţii fundamentale, care rglemenetază domeniile care sunt considerate ca principii şi drepturi fundamnatele ale lucrătorilor.
Liberattaea de asociere şi recunoaşterea efectivă a dreptului de negociere colectivă, eliminarea tuturor formelor de muncă forţată sau obligatorie, eliminarea efectivă a muncii copilului, eliminarea discriminărilor în respect cu angajarea şi profesia, Aceste principii sunt de asemenea prevăzute în Declaraţia privind Principiile şi Drepturile Fundamentale ale Muncii (1998).
În 1995 OIM a lansat o campanie pentru ratificarea univesală a acestor 8 convenţii.
 
Cele 8 convenţii fundamentale ale OIM sunt următoarele:
- Conventia nr.29/1930 privind munca fortata
- Conventia nr.87/1948 privind libertatea sindicala
- Conventia nr.98/1949 privind dreptul la organizare si negociere colectiva
- Conventia nr.100/1951 privind egalitatea de remunerare
- Conventia nr.105/1957 privind abolirea muncii fortate
- Conventia nr.111/1958 privind discriminarea (angajare si profesie)
- Conventia nr.138/1973 privind varsta minima
- Conventia nr.182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor
 
Consiliul de administraţie a desemnat alte 4 convenţii ca instrumente prioritare, încurajând statele să le ratifice din cauza importanţei lor în funcţionarea sistemului internaţional de standarde în domeniul muncii.

- Conventia nr.81/1947 privind Inspectia Muncii
- Conventia nr.129/1969 privind Inspectia Muncii (in agricultura)
- Conventia nr.144/1976 privind consultările tripartite (standardele internationale ale muncii)
- Conventia nr.122/1964 privind Politica de Ocupare
 
 
 
Cele 4 obiective strategice ale OIM sunt:
 
1) promovarea şi realizarea standardelor şi principiilor drepturilor fundamentale în muncă
2) crearea oportunităţilor mai mari pentru femei şi bărbaţi pentru asigurarea de locuri de muncă şi venituri decente
3) creşterea acoperirii şi eficacităţii protecţiei sociale pentru toţi
4) consolidarea tripartismul şi dialogului social