Articole
Uniunea Europeana
Uniunea Europeană (UE, vezi şi nume alternative) este o entitate politică, so...
Tribunalul Functiei Publice/Civil
Tribunalul Civil/Funcţiei Publice (Civil Service Tribunal) a fost înfiint...
UNESCO
UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură...
Politica vamala
  Politica vamala constituie unul din elementele de baza ale Uniunii Europ...
Responsabilul European pentru ...
Autoritate independenta, infiintata in 2001, functionala din 2004, cu sediul la ...
Banca Centrala Europeana
  Banca Centrala Europeana (BCE) a fost infiintata in anul 1998, cu sase l...
Politica industriala
  Tratatul de la Roma nu prevedea crearea unei politici industrial comune ...
Combaterea fraudei
  Se estimeaza ca, din bugetul anual de peste 100 miliarde de euro, aproap...
Educatie, Formare Profesionala...
Desi politica in domeniul educatiei este decisa de fiecare stat in parte, membri...
Cercetare si inovare
  Principalul motiv pentru existenta unei actiuni europene in domeniul cer...

Polonia

Polonia (poloneză Polska), oficial Republica Poloneză (poloneză Rzeczpospolita Polska), este o ţară din Europa Centrală, care se învecinează cu Germania la vest, Cehia şi Slovacia la sud, Ucraina şi Belarus la est, şi Lituania, Rusia şi Marea Baltică la nord. Are de asemenea o frontieră maritimă cu Danemarca şi Suedia. Întreaga suprafaţă a Poloniei este de 312.683 km², situând acest stat pe poziţia 69 în lume din punct de vedere al suprafeţei. Polonia are o populaţie de 38,1 milioane de locuitori, concentraţi principal în oraşe şi municipii mai mari, precum capitala istorică – Cracovia, şi cea actuală – Varşovia.

Primul stat polonez a fost creat în anul 966. Teritoriul său a fost similar cu limitele actuale ale ţării. În anul 1025, Polonia a devenit regat şi în 1569 a cimentat o asociaţie de lungă durată cu Marele Ducat Lituanian prin unire formând Republica Celor Două Naţiuni. Republica a fost desfiinţată în 1795. Polonia şi-a recăpătat independenţa în 1918 după Primul Război Mondial, dar şi-a pierdut-o din nou în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind ocupată de forţele Germaniei Naziste şi Uniunii Sovietice, după 1945 devenind un stat comunist aflat sub controlul fostei Uniuni Sovietice. În anul 1989, dominaţia comunistă a fost răsturnată şi Polonia a devenit ceea ce este neoficial denumit „A treia Republică Poloneză”. Astăzi, este al şaselea stat după populaţie în Uniunea Europeană. Este o republică compusă din şaisprezece voievodate (województwo). Polonia este membră a NATO, ONU, OECD şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Politică

Conform Constituţiei Republicii Poloneze din anul 1997, Polonia este o republică parlamentară bazată pe principiul separării puterilor în stat.

Puterea legislativă

Parlamentul, puterea legislativă, este împărţit în două camere – Seim (camera inferioară) cu 460 de membri, şi Senatul (camera superioară) cu 100 de membri. Este ales prin vot universal, direct, egal, secret şi proporţional pentru o perioadă de 4 ani. Îndatorirea sa principală este stabilirea drepturilor prin aprobarea legilor şi ratificarea convenţiilor internaţionale. Dizolvarea Seimului înainte de terminarea mandatului e posibilă doar în unele cazuri speciale descrise în Constituţie. Prelungirea mandatului este şi ea posibilă, dar doar în cursul aplicării dreptului marţial sau cu 3 de luni înainte de sfârşitul mandatului.

Seimul şi Senatul aleg din cadrul lor un preşedinte al camerei (marszałek) şi vicepreşedinţi (wicemarszałkowie), care formează un prezidiu (prezydium). Preşedintele Seimului (Marszałek Sejmu) este ales ca reprezentant suprem al camerei inferioare a Parlamentului. Prerogativele sale sunt conducerea dezbaterilor camerei şi reprezentarea Seimului în exterior. Ambele camere creează şi comisii parlamentare – permanente, care au drept scop pregătirea proiectelor din domeniul legislaţiei şi controlului – în prezent funcţionează 41 de comisii (27 în Seim şi 14 în Senat). Există şi comisii speciale, create cu scopul de a cerceta cazurile concrete ale camerelor, care sunt dizolvate în urma realizării activităţii.

Parlamentarii pot crea cluburi parlamentare formate din cel puţin cincisprezece membri. Membrii Seimului pot de asemenea forma grupuri parlamentare, care necesită cel puţin 3 membri. Parlamentarii se bucură de imunitate pe perioada legislativă.

Puterea executiva

Puterea executivă este reprezentată în Polonia prin Preşedinte (Prezydent Rzeczypospolitej Polskiej) şi Consiliul Miniştrilor (Rada Ministrów). Preşedintele este ales prin vot universal pentru un mandat de 5 de ani. Pentru a câştiga alegerile, un candidat trebuie să obţină o majoritate simplă (mai mult de 50%). Poate deţine această funcţie maxim 10 de ani (două mandate). Preşedintele actual al Poloniei este Lech Kaczyński.

Conform Constituţiei, Preşedintele este reprezentantul suprem al statului în relaţiile interne şi externe, este comandantul Forţelor armate ale Republicii Poloneze, garantează inviolabilitatea şi indivizibilitatea teritorului statal, precum şi respectarea Constituţiei. Principalele sale atribuţii sunt: promulgarea legilor acceptate de Parlament, ratificarea tratatelor internaţionale, numirea judecătorilor, acordarea cetăţeniei sau folosirea dreptului de clemenţă.

Organul consultativ al Preşedintelui în cazuri de siguranţă statală este Consilul Siguranţei Naţionale (Rada Bezpieczeństwa Narodowego). În cazuri importante pentru interesul statului Preşedintele poate convoca Consiliul Cabinetului (Rada Gabinetowa) – o şedinţă la care acesta participă împreună cu membrii Consiliului Miniştrilor. Organul auxiliar al Preşedintelui, care îl ajută în executarea datoriilor este Cancelaria Preşedintelui RP (Kancelaria Prezydenta RP).

Consiliul Miniştrilor (guvernul) este organul colectiv al puterii executive. Este compus din: prim ministru, vicepremieri, miniştri şi şefii comitetelor.

Sistemul de creare a guvernului este descris în Constituţia Republicii Poloneze, conform căreia Preşedintele desemnează Consiliul Miniştrilor împreună cu Primul Ministru. Premierul este obligat să prezinte în Seim, într-o perioadă de 14 de zile de la numirea sa, un program de guvernare (exposé) prin care cere un vot de încredere. Seimul poate acorda votul de încredere doar când cel puţin jumătate din delegaţi sunt prezenţi. Dacă guvernul nu obţine votul de încredere, Seimul, într-o perioadă de 14 de zile, alege Primul Ministru şi miniştrii conform unor principii asemănatoare.

Puterea judecătorească

Organele puterii judecătoreşti în Polonia sunt: Curtea Supremă de Justiţie (Sąd Najwyższy), judecătoriile locale, regionale, orăşeneşti şi curţile de apel, precum şi tribunalele (militare şi administrative – tribunale administrative regionale şi Curtea Supremă Administrativă). Împreună cu Tribunalul de Stat (Trybunał Stanu) şi Tribunalul Constituţional (Trybunał Konstytucyjny) acestea formează puterea judecătorească independentă de celelalte puteri în stat.

Tribunalele judecă litigiile în numele Republicii Polonia, toţi judecătorii şi membrii tribunalelor supunându-se numai Constituţiei şi legilor. Judecătorii nu pot fi membri de partid politic ori de sindicat şi nu pot desfăşura activităţi publice care contravin principiilor de independenţă a tribunalelor şi a judecătorilor (art. 178 alin 3. din Constituţia Poloniei).

Republica Celor Două Naţiuni

Uniunea personală cu Marele Ducat al Lituaniei, vecinul din nord şi est, începută prin încoronarea lui Jagiello pe tronul polonez a permis extinderea puterii poloneze spre est şi crearea (conform Uniunii de la Lublin din 1569) confederaţiei Polono-Lituaniane (Rzeczpospolita), ce cuprindea un teritoriu situat între Marea Baltică, Munţii Carpaţi, Belarusul actual, Nistrul şi Niprul.

La nord-vest, cavalerii teutoni, conducători ai Prusiei din secolul XIII, au fost învinşi de forţele unite polono-lituaniane în bătălia de la Grunwald (1410) şi ulterior în Războiul de Treisprezece Ani. Conform celui de-al doilea tratat de la Toruń, 1466, ei au trebuit să cedeze partea occidentală a teritoriului Coroanei Poloneze (teritorii mai târziu cunoscute ca Prusia Regală) şi au acceptat suzeranitatea polono-lituaniană asupra restului teritoriului lor (Prusia Ducală).
Moartea lui Sigismund II August, pictată de Jan Matejko.

În această perioadă Polonia a devenit ţara cu cea mai mare populaţie evreiască a Europei, datorită unor edicte regale emise în secolul XIII, care au garantat siguranţa şi libertatea religioasă evreilor. Acestea au contrastat cu persecuţiile periodice din Europa Vestică, persecuţii ce s-au intensificat după Moartea Neagră (1348-1349), când unele grupuri din Occident i-au acuzat pe evrei ca fiind cauzatori ai bolii. Mare parte din Polonia a fost cruţată de această boală, şi emigrarea evreilor a adus contribuţii într-un stat în curs de dezvoltare. Cea mai mare creştere a numărului evreilor a avut loc în secolul XIX, când ei au constituit 7% din întreaga populaţie poloneză. În general, regii Poloniei şi nobilimea erau amabili cu evreii, pe când ţărănimea şi Biserica Romano-Catolică nu.

În timpul existenţei statului unit polono-lituanian, în secolul al XVI-lea Polonia a devenit monarhie electivă, a cărui rege era ales pe viaţă. La moartea acestuia se organizau alegeri. Această situaţie a fost necesară în urma crizei din anul 1572 când regele Poloniei, Sigismund II August, a decedat fără moştenitor. Nefiind stabilită nici o metodă de alegere a regelui, în această eventualitate, a fost nevoie de mai mult timp pentru a decide metoda de alegere a noului rege. În final, după lungi dezbateri, s-a decis să se permită întregii nobilimi poloneze să aleagă un rege nou. Nobilimea s-a adunat în Varşovia şi a votat într-o „alegere liberă”, vot ce s-a efectuat după moartea regelui.

Primele alegeri poloneze au avut loc în 1573. Patru oameni au fost candidaţi pentru rege: Henric de Valois (Henryk Walezy), fratele regelui Franţei (Carol IX), Ivan IV cel Groaznic, ţarul Rusiei, arhiducele Ernest din casa Habsburg şi regele Suediei, Ioan Vasa III. Alegerea a fost foarte dezordonată şi a fost câştigată de Henric de Valois. Cauza pentru cea mai mare parte a dezordinii din timpul alegerilor a fost numărul mare de oameni care au venit să voteze.
Alegerea din 1573, pictată de Jan Matejko.

Henric de Valois a părăsit tronul Poloniei după doar patru luni de domnie, după ce a primit vestea morţii fratelui şău care l-a numit moştenitor. Henric a devenit rege al Franţei sub titlul de Henric III. Această mişcare a surprins majoritatea nobilimii, deoarece în timpul conducerii lui Henric economia Poloniei s-a dezvoltat.

După 1569 uniunea statală polono-lituaniană a suferit o serie de invazii tătăreşti, care aveau drept scop a prăda, a jefui şi a prinde sclavi. Zona limitrofă de la sud-est a fost într-o stare de război semi-permanent până în secolul XVIII. De asemenea, tătarii au sprijinit revoltele cazacilor în 1593, 1626, 1637-1638 şi 1648-1654. Ultima, care a durat şase ani, a fost condusă de Bogdan Hmelniţki. Ca rezultat a mai multor cereri făcute de hatman, Ucraina a fost pusă sub protecţia Rusiei. Acordul a fost făcut în ianuarie 1654, în oraşul Pereiaslavl. Acesta a cauzat războiul polono-rus care a durat între 1654 şi 1667. La sfârşitul acestuia opozanţii au semnat un acord în Adrusovo (în jurul oraşului Smolensk), unde Polonia a cedat Ucraina Rusiei şi cazacii au primit drept de autonomie locală şi armată internă.
Alegoria primei împărţiri a Poloniei

Polonia a avut unsprezece regi aleşi. Aceştia au fost: Henric de Valois (Henryk Walezy), Ştefan Báthory (Stefan Batory), Sigismund III Vasa (Zygmunt III Waza), Vladislav IV Vasa (Władysław IV Waza), Ioan Casimir Vasa (Jan Kazimierz Waza), Mihai I (Michał Korybut Wiśniowiecki), Ioan III Sobieski (Jan III Sobieski'), August II cel Puternic (August II Mocny), Stanisław I Leszczyński, August III şi Stanisław August Poniatowski.

Statul polono-lituanian de după Uniunea de la Lublin a reprezentat un contrapunct interesant în perioada monarhiilor absolute din Europa Occidentală. Sistemul său politic cvasi-democratic, numit „libertatea de aur a nobilimii”, a reprezentat o situaţie polotică fără precedent în istoria Europei. Din nefericire, luptele puternice dintre nobilimea mai săracă, magnaţii (panii) şi regii aleşi au subminat valorile cetăţeneşti şi au erodat treptat autoritatea şi puterea guvernului. După seria războaielor pustiitoare din secolul XVII (cele mai notabile fiind Revolta lui Hmelniţki şi Potopul) Polonia-Lituania a devenit un stat slab din punct de vedere politic pe scena europeană. Economia şi dezvoltarea sa au fost afectate datorită păstrării caracterului agricol al ţării şi a statutului de şerbie pentru majoritatea populaţiei, ceea ce a întârziat industrializarea ţării. La începutul secolului XVIII uniunea polono-lituaniană, unul dintre cele mai mari state ale Europei, a devenit nimic mai mult decât marioneta vecinilor săi: a Austriei, a Prusiei şi a Rusiei.

Odată cu pătrunderea iluminismului în Polonia în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o mişcare de reformă şi revitalizare a statului a adus schimbări importante în sistemul politic şi economic, sfârşind prin introducerea primei constituţii din Europa: Constituţia din 3 mai. Din nefericire aceasta a venit prea târziu pentru a putea impune reforme temeinice deoarece vecinii antemenţionaţi au împărţit Polonia într-o serie de trei partiţii.

Climă

Polonia are o climă moderată, caldă tranzitivă cu temperaturile din sud atingând valori mai înalte decât în nord. Vara, o temperatură medie este de 17°C pe coastă şi de 18,3°C în voievodatul Silezia Inferioară. Iarna, temperaturile medii sunt între 0°C în Świnoujście şi -7°C în Suwałki. Precipitaţiile sunt intense pe întreg an, dar, în special în estul ţării, iarna este mai secetoasă decât vara.

Economie

După căderea comunismului, Polonia a urmat o politică de liberalizare a economiei şi astăzi este unul dintre exemplele tranziţiei de succes de la o economie dirijată de stat la o economie de piaţă.

Privatizarea companiilor mici şi mijlocii care au fost controlate de guvern şi dreptul liber de înfiinţare de firme noi au permis dezvoltarea agresivă a sectorului privat. Ca o consecinţă, au apărut şi organizaţii de apărare a drepturilor consumatorilor. Restructurarea şi privatizarea „sectoarelor sensibile” precum industria minieră, metalurgică, căile ferate şi energia au fost demarate începând din 1990. Între anii 2007 şi 2010, Guvernul Poloniei plănuieşte să listeze douăzeci de companii publice pe bursa poloneză, inclusiv companii din industria minieră. Până în prezent (2007), cele mai mari privatizări au fost vânzarea companiei naţionale de telecomunicaţii, Telekomunikacja Polska, către operatorul France Télécom în anul 2000 şi vânzarea a unui procent de 30% din acţiunile celei mai mari bănci a Poloniei, PKO Bank Polski, pe Bursa din Varşovia în anul 2004.
Centrul financiar al Varşoviei

În domeniul agriculturii, Polonia dispune de un număr mare de ferme private, având potenţial de a deveni cel mai important stat producător de alimente din întreaga Uniune Europeană.

Există însă o serie de probleme, legate în special de lipsa investiţiilor în anumite sectoare economice. Reformele structurale din domeniul asistenţei medicale, a educaţiei, din sistemul de pensii, precum şi din administraţia de stat au sfârşit prin a provoca o mare presiune fiscală asupra contribuitorilor polonezi.

Creşterea PIB-ului a fost puternică şi stabilă între anii 1993 şi 2000, cu o perioadă scurtă de încetinire a ritmului în intervalul 2001-2002. Perspectiva integrării mai apropiate în Uniunea Europeană a determinat o dezvoltare economică susţinută, cu o creştere anuală de 3,7% în 2003, faţă de numai 1,4% în 2002. În anul 2004, creşterea PIB-ului a fost de 5,4%, în 2005 – 3,3%, în 2006 – 6,1%. Pentru anul 2007, guvernul a prognozat o creştere economică de 6,5-7%.

Deşi economia poloneză se află astăzi într-un proces de dezvoltare rapidă, există încă multe provocări. Cea mai importantă sarcină economică în viitor este pregătirea economiei pentru a permite Polonia să îndeplinească criteriile necesare pentru adoptarea euro ca monedă naţională.

Istorie demografică
Populaţia Poloniei
An     Populaţie
1846     11 107 000
1911     22 110 000
1921     27 177 000
1931     32 107 000
1938     34 849 000
1946     23 930 000
1950     25 008 000
1960     29 776 000
1970     32 642 000
1978     35 061 000
1988     37 879 000
1990     38 183 000
1995     38 610 000
2000     38 654 000
2005     38 190 608

În perioada de formare a statului, Polonia avea o suprafaţă de aproximativ 250.000 km², şi aproape un milion de locuitori. În timpul regelui Kazimierz III cel Mare, populaţia a crescut la 2,5 milioane de locuitori pe un teritoriu de ap. 270.000 km². Uniunea cu Lituania a adus cu sine o creştere a populaţiei şi a teritoriului. În timpul lui Ştefan Báthory, Rzeczpospolita a avut o suprafaţă de un milion de kilometri pătraţi, iar populaţia a ajuns la 9 milioane. Când Polonia şi-a pierdut independenţa, a avut o populaţie de aproximativ 13-14 milioane, dar majoritatea lor (în secolul XVIII aproape 60%) nu vorbeau limba poloneză şi nu s-au declarat polonezi. După Primul Război Mondial Polonia, devenind stat independent, avea aproximativ 20 de milioane de locuitori, din care 1/3 a fost de naţionalitate nepoloneză. Între 1921 şi 1939 populaţia statului a crescut de la 27,2 de milioane la 35,2 de milioane. Astăzi, minorităţile naţionale şi etnice reprezintă doar 3% din întreaga populaţie a statului.

După Al Doilea Război Mondial în Polonia a fost consemnată o creştere demografică incredibilă. În ani '50 ai secolului XX s-au născut 500.000 de oameni pe an (ceea ce era egal cu populaţia contemporană a Cracoviei). După aceasta au mai fost două valuri de creştere demografică: la începutul anilor '70 şi la începutul celor '80. După căderea comunismului ritmul de creştere a populaţiei a scăzut şi în secolul XXI a atins nivelul 0. Astăzi se observă creştere mică pentru că unda din anii '70 a întrat în faza de procreare când statul polonez a început politica sa de suport pentru familii. Totuşi, din Polonia au plecat spre statele UE aproximativ 500.000-2 milioane de tineri. Conform unor surse, populaţia Poloniei va scădea la 30 de milioane în anul 2030.

Limbi

Limba poloneză este cea mai răspândită limbă în Polonia, şi singura care are statut de limbă oficială. Aproximativ 97% dintre oamenii care trăiesc în Polonia declară această limbă ca fiind limba lor natală, şi o vorbesc acasă. Alte patru limbi sunt limbi auxiliare şi pot fi folosite în cincizeci şi una de comune: bielorusa (ap. 220.000 de vorbitori — poate fi folosită în 12 de comune), caşubiana (ap. 3.000-200.000 de vorbitori, rezultatele evaluărilor variază — poate fi folosită în 10 comune), germana (ap. 500.000 de vorbitori — poate fi folosită în 28 de comune) şi lituaniana (ap. 3.000 de vorbitori — poate fi folosită într-o comună). Alte limbi folosite sunt: romani (patru dialecte, ap. 40.000 de vorbitori) şi ucraineana (ap. 150.000 de vorbitori).

Existenţa limbii sileziane este un subiect de discuţie al lingviştiilor şi al opiniei publice. Recent, el a primit un cod ISO szl. La recensământul din 2002, aproximativ 60.000 de persoane au declarat sileziana ca limba vorbită acasă. Astăzi există probe de codificare a limbii şi cea mai cunoscută este cea creată de utilizatorii portalului „Pů našymu”.

Se studiază câteva limbi străine în Polonia. Cea mai populară este limba engleză. Înainte de schimbările politice din 1989, limba rusă a fost cea mai cunoscută în societate. Celelalte limbi: germană, franceză, italiană, spaniolă şi „limbile clasice” (latină şi greacă veche) nu au fost foarte populare niciodată. Studenţii universităţilor pot de asemenea să înveţe alte limbi, precum ceha, greaca sau româna, dacă aleg studii filologice.

Naţionalităţi şi minorităţi etnice

Polonezii, care reprezintă 95,63% din populaţia Poloniei, sunt un popor slav şi vorbesc limba poloneză, o limbă slavă din subgrupul occidental. Conform datelor Recensământului Naţional din 2002, în Polonia trăiesc 36.658.166 de polonezi. Alte naţionalităţi şi grupuri etnice erau:

    * silezieni: 173.200 de persoane (0,45%)
    * germani: 152.900 de persoane (0,40%)
    * bieloruşi: 48.700 de persoane (0,13%)
    * ucrainieni: 31.000 de persoane (0,08%)
    * romi: 12.900 de persoane (0,03%)
    * ruşi: 6.100 de persoane (0,01%)
    * lemci: 5.900 de persoane (0,01%)
    * lituanieni: 5.800 de persoane (0.01%)

471.500 de persoane au declatat altă naţionalitate, pe când 774.900 de persoane nu au declarat nici una.