Articole
Uniunea Europeana
Uniunea Europeană (UE, vezi şi nume alternative) este o entitate politică, so...
Tribunalul Functiei Publice/Civil
Tribunalul Civil/Funcţiei Publice (Civil Service Tribunal) a fost înfiint...
UNESCO
UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură...
Politica vamala
  Politica vamala constituie unul din elementele de baza ale Uniunii Europ...
Responsabilul European pentru ...
Autoritate independenta, infiintata in 2001, functionala din 2004, cu sediul la ...
Banca Centrala Europeana
  Banca Centrala Europeana (BCE) a fost infiintata in anul 1998, cu sase l...
Politica industriala
  Tratatul de la Roma nu prevedea crearea unei politici industrial comune ...
Combaterea fraudei
  Se estimeaza ca, din bugetul anual de peste 100 miliarde de euro, aproap...
Educatie, Formare Profesionala...
Desi politica in domeniul educatiei este decisa de fiecare stat in parte, membri...
Cercetare si inovare
  Principalul motiv pentru existenta unei actiuni europene in domeniul cer...

Franta

Franţa, oficial Republica Franceză, este o ţară situată în Europa de Vest (Franţa metropolitană), care cuprinde şi diverse insule şi teritorii situate în alte părţi ale planetei (Franţa de peste mări).

Dintre marile state europene, Franţa este cel mai vechi stat constituit în jurul unui domeniu regal, iniţial organizat în jurul regiunii Île-de-France a cărei capitală este Parisul. Franţa este membră a Consiliului Europei, membră fondatoare a Uniunii Europene, a zonei Euro şi a Spaţiului Schengen. Este de asemenea unul din membrii fondatori ai Organizaţiei Naţiunilor Unite şi unul din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de securitate ONU. Face parte şi din Uniunea Latină, Organizaţia Internaţională a Francofoniei şi din G8.

Republica Franceză este un stat unitar fiind o democraţie organizată ca o republică semi-prezidenţială. Este o naţiune dezvoltată având cea de-a cincea economie mondială în 2008. Valorile pe care aceasta le apără şi de care se simte foarte ataşată sunt exprimate în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.

Din punct de vedere militar Franţa este membră a OTAN (din ale cărui structuri militare s-a retras în 1968 pentru a reveni parţial în 2002) şi este una din cele şapte ţări deţinătoare în mod oficial ale bombei atomice. Este considerată una dintre marile puteri de după cel de al Doilea Război Mondial.

Originea şi istoria numelui

Numele de Franţa provine de la denumirea latină Francia care înseamnă tărâmul Francilor. Francia desemna la origine o regiune din nordul Europei, populată, sau mai degrabă dominată de către poporul războinic germanic ce se numeau ei înşişi Franci. Astfel, Francia la origine nu avea o conotaţie geo-politică, ci mai mult geografică sau sociologică, similară cu termenele actuale Maghreb sau Balcani.

Termenul de franci desemnează cel mai probabil o ligă sau o confederaţie de popoare germanice instalate pe malul drept al Rinului, dincolo de frontierele Imperiului Roman care nu erau supuşi nici Imperiului şi nici unui alt popor mai important. Originea numelui de franci nu este clară existând mai multe ipoteze:

    * cei mai mulţi specialişti considerând că provine din termenul frank în limbile proto-germanice ce înseamnă liber, legătura fiind aceea că, deoarece francii erau poporul conducător, ei erau oameni liberi. Totuşi, este foarte probabil ca termenul de „frank” să provină din denumirea tribului şi nu invers, deoarece varianta latină a termenului francus a apărut cu 200 de ani mai târziu decât prima apariţie a francilor.
    * o altă origine posibilă este legată de termenul frankon care în limbile protogermanice defineşte un fel de topoare sau lăncii de aruncat folosite de către franci ca arme, şi pare a fi similar cu denumirea dată saxonilor după arma tradiţională a acestora numită seax. Cuvântul nu este foarte specific, deoarece este folosit de către Iulius Cezar pentru a identifica diverse triburi galice.
    * regii Merovingieni pretindeau că sunt descendenţii unui trib ce a migrat din estul Europei şi a preluat numele în jurul anului 11 î.Hr. după numele unui şef numit Frankon sau Francio.
    * o altă origine este că termenul francus provine din termenul latin frangere ce a frânge. Legătura cu francii este următoarea: în limba proto-francică exista termenul wrakjo (de la care provine termenul francez garçon - băiat) care avea sensul de soldat mic fiind diminutivul termenului wraker ce înseamnă soldat. Traducerea acestui din urmă în limba latină este pornind de la verbul frangere - francus cel care a rupt, distrugătorul, ucigaşul. Se presupune că acesta era termenul pe care îl foloseau pentru a se descrie soldaţii de elită de origine germanică a anumitor cohorte romane staţionate în extremitatea nordică a Imperiului. Aceştia, după pensionare se instalau pe malul drept al Rinului unde s-au organizat şi unde şi-au păstrat numele latin, ei fiind la originea francilor.

Poporul francilor era în principal un popor de războinici şi îşi alegea un şef numit Rex Francorum (Regele Francilor). Din perioada domniei lui Hugo Capet acest termen este folosit în mod strict pentru a face referire la Regatul Franciei. Din 1190 regele începând să poarte denumirea de Rex Francie ce devine mai târziu Roi de France (Regele Franţei).

Istorie

Prezenţa umană pe actualul teritoriu al Franţei datează încă de acum 1.800.000 de ani. De-a lungul timpului s-au dezvoltat o serie de culturi, printre cele mai cunoscute fiind cea de la Lascaux, fiind datată la 15.000 de ani î.Hr. Neoliticul apare cu 7.000 de ani î.Hr., iar la începutul secolului al IX-lea î.Hr. în regiune apar galii, un trib de origine celtică.

Frontierele Franţei moderne se suprapun aproape perfect cu cele ale vechiului teritoriu al Galiei, locuit de către gali. Galia a fost cucerită de către romani în secolul I î.Hr. aici dezvoltându-se o cultură galo-romană prosperă ce a adus Franţei un aport important de cultură latină. Creştinismul a prins de asemenea rădăcini în secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr.

Evul mediu timpuriu

Un secol mai târziu, frontiera estică a Galiei, de-a lungul Rinului, a fost străpunsă de triburi germanice, în principal de către Franci, populaţie de la care a derivat vechiul nume de Francia. Denumirea modernă, Franţa, derivă din denumirea domeniului feudal al Capeţienilor din jurul Parisului.

Cea mai mare parte din regiunile care formează Franţa actuală, au fost aduse sub un conducător unic de către Clovis I în anul 507. Ulterior, regatul franc a cunoscut mai multe dezbinări sub dinastia Merovingiană.

Cea de-a doua dinastie francă, a urmat primei în secolul al VIII-lea întărind considerabil regatul şi transformându-l în timp într-un imperiu a fost Dinastia Carolingiană. După moartea lui Carol cel Mare, imperiului Franc este divizat în 3 entităţi statale: Francia orientală, Francia occidentală şi între ele efemera Lotharingia. Partea orientală corespunde entităţii statale care a devenit mai târziu Germania, pe când cea occidentală corespunde Franţei. Din anul 842, prin Jurămintele de la Strasbourg, datează prima atestare a folosirii a două limbi diferite de o parte şi de alta a Rinului (germana şi romana lingua, protofranceza). Acest text este considerat a cuprinde actul fondator al Franţei şi al Germaniei.

Descendenţii lui Carol cel Mare au condus Franţa până în anul 987, când Hugo Capet, Duce de Franţa şi Conte de Paris, a fost ales drept rege al Franţei şi a fondat o nouă dinastie.

Perioada medievală

Descendeţii celui din urmă, regii capeţieni, au consolidat în mod progresiv statul regal francez începând cu finele secolului al X-lea, fondând dinastiile Capet, Valois şi Bourbon. Capeţienii au condus Franţa până în 1792, când Revoluţia franceză a pus bazele unei republici, într-o perioadă de schimbări radicale începute pe 14 iulie 1789, o dată cu căderea Bastiliei.

Prestigiul internaţional al Franţei a crescut spre sfârşitul secolului al XII-lea şi pe parcursul secolului al XIII-lea, antingând un apogeu în perioada cruciadelor, sub regele Ludovic cel Sfânt. În perioada regelui Filip II August regele Franţei îşi întinde autoritatea pe întreg teritoriul dintre Pirinei şi Canalul Mânecii. Războiul de o sută de ani purtat împotriva Dinastiei Plantagenet ce controla tronul Angliei a umbrit imaginea Franţei pe plan internaţional, conflictul luând sfârşit la finele secolului al XV-lea cu victoria dinastiei Valois şi a dus la consolidarea autorităţii regale care a devenit incontestabilă în secolele următoare.

Renaşterea şi absolutismul

Secolul al XVI-lea este marcat de dominaţia Spaniei ce se uneşte cu domeniile Dinastiei Habsburgilor, conducători ai Sfântului Imperiu Romano-German. Această nouă putere intră în repetate rânduri în conflict cu regii Franţei existând succese de o parte şi de alta. Războaiele Religiilor marchează sfârşitul secolului al XVI-lea şi totodată sfârşitul dinastiei Valois.
Ludovic al XIV-lea

Abia cu venirea lui Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea cu ministrul său Richelieu, Franţa a reuşit să iasă din conul său de umbră (1648 şi 1659). Perioada care a urmat a fost cea mai fastă din istoria acestei ţări. De la regele Ludovic al XIV-lea la Napoleon Bonaparte (1659-1815), Franţa a dominat scena internaţională pe plan militar, diplomatic şi cultural. Această perioadă este marcată şi de debutul Imperiului Colonial Francez, dar datorită nehotărârii regelui Ludovic al XV-lea Franţa nu reuşeşte să îşi impună supremaţia în anumite regiuni ale globului, în detrimentul Imperiului Britanic.

Revoluţia şi Primul Imperiu

Dificultăţile financiare, refuzul reformelor şi condiţiile de viaţă precare ale poporului au condus la Revoluţia Franceză între 1789 şi 1799. Acest episod naşte în primul rând Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi duce la promovarea idealurilor de libertate, egalitate şi fraternitate. Monarhia absolutistă a luat sfârşit fiind înlocuită de una parlamentară la 3-14 septembrie 1789 care la rândul ei s-a încheiat la 10 august 1792.

Prima Republică a luat fiinţă la 21 septembrie 1792, prin editarea Constituţiei anului I avînd la conducere un guvern revoluţionar. La 22 august 1795 Constituţia celui de-al III-lea an a instaurat Directoratul, înlocuit prin Constituţia celui de-al VIII-lea an, 13 decembrie 1799 de către Consulat. Pe 18 mai 1804, în cel de-al XII-lea an al republicii, a luat fiinţă primul Imperiu sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Acesta, în urma campaniilor sale militare a reuşit să controleze cea mai mare parte din Europa, puterea fiindu-i însă diminuată de războaiele purtate cu Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia. Episodul se încheie în anul 1815 cu revenirea pe tron a Burbonilor.

În ciuda unei tentative de monarhie constituţională odată cu restaurarea monarhiei în 1815, tensiunile acumulate în timpul domniilor lui Ludovic al XVIII-lea şi apoi în timpul lui Carol al X-lea au condus la Revoluţia din 1830 în urma căreia Ludovic-Filip I, dintr-o ramură inferioară a familiei Burbonilor, a fost instaurat ca nou monarh şi era susţinut de burghezie. Opoziţia din partea suporterilor ramurii principale a familiei Burbonilor, a Bonapartiştilor şi a republicanilor a dus la Revoluţia franceză de la 1848 ce a instaurat un regim prezidenţial, a doua republică franceză.

În data de 2 decembrie 1851, preşedintele republicii, Louis-Napoléon Bonaparte, nepotul lui Napoleon Bonaparte, organizează o lovitură de stat în urma căreia este numit împărat sub titlul de Napoleon al III-lea. În timpul celui de-al doilea imperiu, Franţa cunoaşte o dezvoltare industrială puternică, bazată pe o economie liberală. În planul politicii externe, Franţa îşi asigură susţinearea din partea Regatului Unit în urma Războiului Crimeii ce îi permite să îşi alipească regiuni din Piemont (Nisa şi Savoia). În ciuda acestui fapt, unele acţiuni ale regimului îi aduc numeroşi opozanţi interni şi externi, iar decizia de a se angaja într-un război contra Prusiei, în 1870, a dus la căderea Imperiului în urma Bătăliei de la Sedan. Pierderea regiunilor Alsacia şi Lorena precum şi numeroasele indemnităţi cerute de către nou formatul Imperiu German au creat un resentiment naţional puternic.

A treia Republică

În urma căderii Imperiului organizarea statului evoluează către un regim parlamentar cunoscut sub numele de A Treia Republică Franceză. Sub aceasta Franţa cucereşte un vast Imperiu Colonial în Africa occidentală şi ecuatorială (Maroc, Tunisia, Mali, Guineea, Mauritania, Senegal, Coasta de fildeş, Madagascar) şi în Indochina.

În urma Primului Război Mondial Franţa iese victorioasă dar suferă pierderi demografice şi economice imense. Criza economică şi politică din anii 1930 facilitează capitularea Franţei la începutul celui de al doilea război mondial în 1940 ce duce la dizolvarea celei de a treia republici şi la instaurarea Regimului de la Vichy, regim fascist aliat al Germaniei Naziste aflat sub conducerea Generalului Pétain. Regimul este contestat de către guvernul Franţei libere din exil la Londra, sub conducerea generalului Charles de Gaulle, şi rezistă până în 1944.

În urma celui de al Doilea Război Mondial, din data de 27 octombrie 1946 intră în vigoare cea de-A Patra Republică Franceză fondată după principiile celei de a treia republici. Instabilitatea guvernamentală datorată regimului puternic parlamentar cu un număr mare de partide precum şi problemele din Imperiul Colonial sub forma războaielor din Indochina şi din Algeria au condus la o criză ce a necesitat schimbarea constituţiei. În ciuda aceste instabilităţi şi a schimbărilor frecvente de guverne, Franţa a manifestat o coerenţă puternică în ceea ce a însemnat construcţia europeană, fiind printre principalii susţinători ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi apoi a Tratatului de la Roma ce a pus bazele Pieţei Comune. De asemenea dezvoltarea industriei nucleare a permis Franţei să desfăşoare o politică independentă în anii 1960.

Constituţia celei de-a Cincea Republici Franceze din 1958, redactată sub influenţa lui Charles de Gaulle pune bazele unui sistem parlamentar ce se va dovedi mai stabil decât precedentul. Ulterior constituţia este modificată şi puterile preşedintelui sunt sporite astfel încât republica este considerată ca fiind semi-prezidenţială. Revoltele din mai 1968 au avut importante consecinţe asupra situaţiei social-economice şi culturale din Franţa. Din anii 1950 reconcilierea şi apoi cooperarea cu Germania i-au permis Franţei să joace un rol important în cadrul construcţiei europene, aceasta, în ciuda respingerii Tratatului Constituţional European în mai 2005, fiind considerată o ţară partizană conceptului de o Uniune Europeană puternic integrată din punct de vedere politic.

Politică

Republica Franceză este o republică unitară semi-prezidenţială cu puternice tradiţii democratice guvernată conform constituţiei celei de-A Cincea Republici Franceze aprobată prin referendum în 28 septembrie 1958. Puterea executivă este reprezentată de Preşedinte, ales prin sufragiu universal pe o durată de 5 ani (până în 2002 durata mandatului era de 7 ani) şi de guvern, condus de un Prim Ministru numit de către preşedinte.

Puterea legislativă este reprezentată de Parlamentul Francez, bicameral, compus din Adunarea Naţională (franceză Assemblée Nationale) şi Senat (franceză: Sénat). Deputaţii Adunării Naţionale reprezintă circumscripţiile locale şi sunt aleşi prin vot universal uninominal pe o durată de 5 ani. Adunarea are puterea de a demite guvernul, astfel încât acesta este determinat de majoritatea parlamentară. Senatorii sunt aleşi pe o perioadă de 6 ani de către un colegiu electoral format din aleşii locali din teritoriu (consilieri municipali, departamentali, regionali). Puterile legislative ale Senatului Francez sunt limitate, amândouă camerele trebuind să îşi dea acordul asupra legilor, dar în cazul disconcordanţelor, Adunarea Naţională este cea care decide, cu excepţia legilor constituţionale şi ale unor legi organice.

Principalele grupuri parlamentare sunt organizate în jurul a două grupări politice opuse: gruparea de stânga, organizată în jurul Partidului Socialist (franceză: Parti Socialiste) şi gruparea de dreapta organizată în jurul UMP (franceză: Union pour un Mouvement Populaire). Partidul de extremă dreapta Frontul Naţional (franceză: Front National) este actualmente al treilea partid francez, cu o cotă relativ constantă de peste 10% din voturi. În ciuda procentajului important al acestui partid, el nu este reprezentat în parlament datorită alegerilor de tip uninominal. Actualmente, partidul de guvernământ este UMP care este singurul partid reprezentat în guvern.

Puterea judiciară este un sistem de drept civil organizat sub formă de coduri bazate pe Codul Napoleonian şi respectând principiile Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Sistemul juridic este divizat în două mari domenii: Drept public şi Drept privat, dreptul privat incluzând Dreptul civil şi Dreptul penal, iar dreptul public incluzând Dreptul administrativ şi Dreptul constituţional. În cadrul fiecărui jurisdicţii, cu excepţia dreptului constituţional unde există doar Curtea Constituţională, există o serie de tribunale şi curţi organizate ierarhic.

Politica externă a Franţei a fost puternic influenţată de caracterul de membru fondator al Uniunii Europene. De asemenea Franţa este o membră activă în numeroase organisme internaţionale: Naţiunile Unite, OTAN, Organizaţia Mondială a Comerţului, Secretariatul Comunităţii Pacificului şi a Comisiei Oceanului Indian. Este de asemenea membru asociat al Asociaţiei Statelor Caraibeene şi principalul membru al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei. Găzduieşte sedii ale următoarelor organizaţii internaţionale: Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, UNESCO, Interpol şi Biroul Internaţional pentru Greutăţi şi Măsuri.

Franţa este una dintre cele cinci ţări recunoscute oficial ca "State posesoare de arme nucleare" prin Tratatul de neproliferare nucleară, cu 350 ogive nucleare fiind a treia putere nucleară. Împreună cu armata Regatului Unit, armata franceză este una dintre cele mai dotate din punct de vedere financiar armate din Europa, împreună cele două ţări reprezentând 40% din cheltuielile militare ale UE. Franţa consacră armatei 2,5 % din PIB (un buget de 38 miliarde de Euro în 2006), în timp ce majoritate ţărilor UE consacră doar 1,5 % din PIB, conform datelor OTAN.

Armata franceză este compusă din patru arme principale:

    * Armata terestră (franceză Armée de terre);
    * Marina naţională (franceză: Marine nationale);
    * Aviaţia (franceză: Armée de l’air);
    * Jandarmeria naţională (franceză: Gendarmerie nationale).

Din 1996 armata este profesionalizată, actualmente fiind formată din peste 330.000 oameni din care 100.000 în corpul de Jandarmerie. Prin intermediul armatei Franţa are o prezenţă importantă în Kosovo, Coasta de Fildeş precum şi în Orientul Mijlociu şi în Teritoriile franceze de peste mări unde asigură menţinerea păcii şi securizarea rutelor maritime. O parte semnificativă din echipamentul militar este de producţie franceză, cum ar fi: avionul de vânătoare Rafale, Portavionul Charles de Gaulle, rachetele Exocet şi tancul Leclerc. Cu toate că Franţa s-a retras din proiectul Eurofighter aceasta investeşte în numeroase proiecte europene cum ar fi Eurocopter Tiger, Fregate multifuncţionale, demonstratorul UCAV nEUROn şi avionul Airbus A400M.


Forţele Poliţieneşti
Organigrama Forţelor de Poliţie Franceze

Legea care înfiinţa Serviciul Securităţii Publice definea la data de 23 aprilie 1941 misiunile Poliţiilor Urbane pe teritoriul naţional. În anul 1952, corpurilor urbane de poliţie le era acordat un drapel. Acesta din urmă, precum şi deviza Disciplină, Valoare, Devotament sunt în vigoare şi astăzi. În perioada 1958-1985, denumirea şi domeniile de competenţă ale Direcţiei Securităţii Publice au evoluat în mai multe etape. Această direcţie se organiza în jurul a două subdirecţii: Poliţiile Urbane şi Companiile Republicane de Securitate. În anul 1985, o nouă organizare a Direcţiei Generale a Poliţiei Naţionale diferenţia definitiv cele două servicii. Structura actuală a Direcţiei Centrale a Securităţii Publice a fost definit printro hotărâre din anul 1993.

În anul 2005, limita maximă de 4.000.000 de infracţiuni a fost depăşită ca urmare a unei intensificări cu 40% a delincvenţei globale, pe parcursul ultimilor 20 de ani. Această evoluţie evidenţia contribuţia crescândă a infracţiunilor săvârşite cu violenţă împotriva persoanelor şi instaurarea zonelor în care nu mai domnea legea. Cumulul acestor două constante se regăsea în fenomenul inacceptabil din punct de vedere social al violenţelor urbane, care amestecă delincvenţa clasică, refuzul de a se supune autorităţii statului şi contestarea ordinii publice. Pentru a răspunde preocupărilor legitime ale francezilor, Legea de orientare şi de programare pentru securitatea internă (LOPSI) a inaugurat o serie de iniţiative legislative destinate să marcheze reculul durabil al delincvenţei.

Din totalul celor 145.000 de funcţionari încadraţi în Poliţia Naţională, 78.072 îşi desfăşoară activitatea în domeniul securităţii publice.

Geografie

Deşi marea parte a teritoriului francez (Franţa metropolitană; în franceză: la Métropole, sau France métropolitaine) se află în vestul Europei, Franţa este constituită şi din teritorii aflate în America de Nord, Caraibe, America de Sud, vestul şi sudul Oceanului Indian, nordul şi sudul Oceanului Pacific, şi Antarctica, aici însă suveranitatea este exercitată în Cadrul Tratatului Antarcticii.

Franţa metropolitană se întinde de la Marea Mediterană la Canalul Mânecii şi Marea Nordului şi de la Munţii Alpi şi Râul Rin până la Oceanul Atlantic. Datorită formei geometrice a teritoriului Franţei continentale, ţara este denumită colocvial ca Hexagonul (franceză: L'Hexagone). Se învecinează cu: Belgia (620 de km), Luxemburg (73 de km), Germania (450 de km), Elveţia (572 de km), Italia (515 km), Monaco (4,5 km), Andora (57 de km) şi Spania (650 de km). Franţa are frontiere cu Brazilia (700 de km), Surinam (520 de km) şi o frontieră nematerializată cu Antilele Olandeze (10,2 km) în Insula Sfântul Martin.
Franţa, inclusiv toate teritoriile de peste mări

Franţa posedă o largă varietate de relief, de la câmpiile din nordul şi vestul ţării până la lanţurile muntoase din sud (Munţii Pirinei) şi sud-est (Munţii Alpi), aceştia din urmă având cel mai înalt punct din vestul Europei, Mont Blanc (4.810 de metri). Mai există regiuni muntoase cum ar fi Masivul Central sau Munţii Vosgi, precum şi largi bazine ale unor râuri cum ar fi Loara, Ronul, Garonne şi Sena.

Suprafaţa totală a Franţei metropolitane este de 551.659 de km², Franţa fiind clasată astfel ca al 47-lea stat după suprafaţă. Suprafaţa totală, ce cuprinde toate regiunile, colectivităţile şi teritoriile de peste mări, este de 674.843 de km², ceea ce reprezintă 0,45% din suprafaţa totală a uscatului de pe Pământ. Zona Economică Exclusivă a Franţei o clasează pe aceasta pe locul al doilea, după Statele Unite şi înaintea Australiei cu o suprafaţă totală de 11.035.000 de km², ceea ce reprezintă 8% din totalul Zonelor Economice Exclusive.

Împărţire administrativă

Franţa este divizată din punct de vedere adminisatrativ în 26 de regiuni: 22 se găsesc în cadrul Franţei metropolitane (21 situate în partea continentală plus Corsica), iar patru sunt regiuni de peste mări. Aceste 26 de regiuni se subdivid în 100 de departamente fiecare având asociat un cod ce îndeplineşte o serie de funcţii administrative, spre exemplu primele cifre din codul poştal, parte a numerelor de înmatriculare, etc. Patru dintre aceste departamente, departamentele de peste mări, sunt simultan regiuni de peste mări dar sunt parte integrantă a Franţai şi a Uniunii Europene. Departamentele se subdivid şi ele în 342 de arondismente alcătuite din 4.035 de cantoane şi 36.682 de comune. Trei comune, Paris, Lyon şi Marsilia sunt subdivizate la rândul lor în arondismente municipale.

Regiunile, departamentele, şi comunele sunt cunoscute drept "colectivităţi teritoriale" (collectivités territoriales), deţinînd ca atare consiliu şi executiv propriu, în timp ce arondisementele şi cantoanele sunt doar diviziuni administrative.

Pe lângă cele 26 de regiuni şi 100 de departamente, Republica Franceză este alcătuită şi din cinci colectivitaţi de peste mări, din care Noua Caledonie are un statut special, şi trei teritorii speciale nelocuite. Colectivităţile şi teritoriile de peste mare sunt părţi ale Republicii Franceze, dar nu fac parte din UE. Teritoriile din Pacific continuă să folosească francul CFP, al cărui valoare este raportată la euro. În contrast, cele patru regiuni şi departamente de peste mare, foloseau francul francez, iar acum folosesc moneda euro.

Franţa mai are sub control un număr de insule nelocuite în Oceanul Indian şi în Oceanul Pacific: Bassas da India, Clipperton, Europa, Glorioso, Juan de Nova, Tromelin.

Economie

Economia Franţei este o combinaţie de multe întreprinderi private (peste 2,5 milioane companii înregistrate) şi de importante (dar în scădere) intervenţii ale guvernului care păstrează o influenţă puternică asupra anumitor sectoare economice fiind principalul acţionar la numeroase societăţi considerate drept strategice (cale ferată, electricitate, construcţii de aeronave, etc.). Totuşi guvernul a început să îşi relaxeze controlul asupra anumitor sectoare şi a început să vândă o parte din acţiunile sale la anumite companii cum ar fi France Télécom, Air France, precum şi numeroase societăţi din domeniul asigurărilor, finanţelor şi din industria apărării.

Franţa este membră din G8, grupul celor mai industrializate naţiuni, fiind considerată în 2005 ca cea de a şasea economie mondială după Statele Unite, Japonia, Germania, China şi Regatul Unit. Franţa este una dintre cele 11 ţări din Uniunea Europeană care a lansat moneda Euro la 1 ianuarie 1999, aceasta înlocuind complet Francul Francez la începutul anului 2002.

Conform Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în anul 2004 Franţa a fost cel de al 5-lea exportator mondial şi cel de al patrulea importator mondial de bunuri fabricate. În 2003 Franţa a fost cel de al doilea recipient de investiţii străine direct dintre ţările OCDE cu 47 miliarde dolari înaintea Statelor Unite, Japoniei, Regatului Unit sau Germaniei, iar companiile franceze au investit în acelaşi an 57,3 miliarde dolari, Franţa fiind astfel al doilea cel mai important investitor direct dintre ţările OECD, după Statele Unite. În 2005 raportul OCDE asupra ţărilor G7 clasa Franţa pe primul loc în ceea ce priveşte productivitatea (măsurată ca PIB per oră lucrată). În 2004, PIB-ul per oră lucrată în Franţa era de 47,7 dolari, mai mult decât în Statele Unite(46,3$), Germania (42,1$), Regatul Unit (39,6$) sau Japonia (32,5$).
La Défense, Paris este principalul centru al economiei franceze.

În ciuda acestor cifre, PIB-ul per locuitor în Franţa este semnificativ mai mic decât cele din alte state din OECD, fiind comparabil cu cel al ţărilor dezvoltate din UE, situat la aporximativ 30% din cel al Statelor Unite. Motivul este faptul că procentajul populaţiei franceze în activitate este mai mic decât cel din alte ţări, astfel încât PIB-ul pe cap de locuitor este mai mic, în ciuda productivităţii ridicate. Dintre ţările OECD Franţa are unul dintre cele mai mici procente de populaţie lucrătoare cu vârtsta între 15 şi 64 de ani, de doar 68.8% în 2004, faţă de 80% în Japonia, 78,9% în Regatul Unit, 77,2% în SUA şi 71% în Germania. Acest fenomen se datorează şomajului relativ important: 9% din populaţia activă, posibilitatea facilă de a prelungii studiile şi ajutoarele din partea guvernului, din ce în ce mai rare în ultima vreme, pentru ca angajaţii din anumite domenii să poată ieşi la pensie mai repede.

Mulţi economişti consideră că principala problemă a economiei franceze nu este productivitatea, ci lipsa reformelor economice care să permită unui procentaj mai important din populaţia activă să lucreze. Punctele de vedere de dreapta susţin că orele de muncă scurte şi greutatea de reformare a pieţei muncii sunt punctele slabe, iar punctele de vedere de stânga menţionează lipsa politicilor guvernamentale de creare a justiţiei sociale. Încercări recente ale guvernului de a modifica piaţa de muncă pentru tineri pentru a combate şomajul s-au lovit în anul 2006 de o rezistenţă importantă manifestată prin proteste ample.

Cu peste 75 milioane de turişti străini în anul 2003, Franţa este clasată ca prima destinaţie turistică din lume. La aceasta se adaugă procentul important de francezi ce îşi petrec vacanţele în diferite regiuni ale ţării. Atractivitatea turistică se explică prin marea varietate de puncte de interes şi prin numărul lor foarte mare la care se adaugă diversitatea peisajelor, bogăţia patrimoniului şi climatul temperat precum şi facilităţilor de acces şi a infrastructurii turistice şi de transport foarte bine dezvoltate. Parisul şi împrejurimile sunt destinaţiile cele mai importante, urmate de Castelele de pe Valea Loarei, Mont Saint-Michel, Coasta de Azur şi staţiunile montane din Alpi, pentru a enumera doar cele mai prestigioase destinaţii. În anul 2003 turismul a reprezentat 6,6% din PIB şi a angajat aproximativ 700.000 persoane în activităţi direct legate de acesta.

Franţa are o importantă industrie aerospaţială reprezentată de concernul european Airbus şi este singura putere europeană (în afară de Rusia) care are propria sa bază de lansare de rachete spaţiale (Centre Spatial Guyanais). Franţa este de asemenea cea mai independentă ţară din punct de vedere engergetic dintre ţările Europei de Vest datorită investiţiilor importante în domeniul energie nucleare, lucru care face din Franţa unul dintre cei mai mici producători de gaze cu efect de seră dintre cele mai industrializate naţiuni din lume. Peste 80% din nevoile de energie electrică ale ţării sunt produse de centrale nuclearo-electrice (86,9% în 2005).

Procentajul mare de terenuri fertile, cumulate cu utilizarea tehnologiilor moderne şi importantele subvenţii europene (aproximativ 14 miliarde dolari) au făcut din Franţa principalul producător şi exportator agricol din Europa şi al doilea exportator mondial de produse agro-alimentare după Statele Unite. Cu toate acestea, datorită înaltului nivel de tehnologizare, sectorul primar al industriei nu ocupă decât 4% din populaţia activă. Principalele produse de export sunt grâul, păsăret, produse lactate, carne de vită şi porc precum şi renumitele vinuri franţuzeşti.

Cultură

Cultura franceză este bogată, diversificată şi veche, şi reflectă culturile sale regionale şi influenţa numeroaselor valuri de imigraţie de-a lungul timpului. Parisul, capitala sa, numit şi Oraşul Luminilor (în franceză la Ville lumière), a fost de-a lungul timpului un important centru cultural, găzduind artişti de diverse origini, fiind actualmente oraşul care adună cel mai mare număr de situri cu un caracter cultural din lume (muzee, plate, clădiri şi altele). În plus, aceste situri sunt consacrate unei mari varietăţi de teme.

Locul de naştere al cartezianismului şi al Secolului Luminilor, cultura franceză a lăsat moştenire lumii limba diplomaţilor, o anumită concepţie universală asupra omului (uneori considerată franco-centristă), numeroase realizări tehnice şi medicale şi o artă de a trăi ancestrală. Locul de naştere al cinematografiei şi un susţinător fervent al excepţiei culturale, Franţa a dezvoltat o industrie cinematografică de calitate, una dintre puţinele industrii cinematografice europene ce pot rezista maşinii hollywoodiene.

Cultura franceză este unul dintre principalele liante ale Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei care reuneşte diversele ţări care au afinităţi culturale şi care au fost puternic influenţate, de-a lungul timpului, de cultura franceză.

Cultura franceză este reprezentată de:

    * sculptură: vezi articolul dedicat sculpturii franceze,
    * pictură: vezi pictori francezi,
    * arhitectură: vezi arhitecţi francezi,
    * muzică: vezi articolul dedicat muzicii franceze,
    * literatură: vezi articolul dedicat literaturii franceze,
    * cinema: vezi articolul dedicat cinematografiei franceze,
    * bucătărie: vezi articolul dedicat bucătăriei franceze.